Ce sunt marturiile am aflat abia acum 2-3 ani, cand am intalnit termenul cel mai probabil prin domeniul handmade romanesc. Un obicei pe care eu il banuiesc importat, ele sunt practic un mic semn de multumire pentru invitatii prezenti la o nunta, botez sau alt fel de petrecere. Mi-a placut mult ideea si am vrut s-o adopt pentru nunta mea, dar stiam ca nu vreau sa intru in hora fara sens a marturiilor de duzina fara scop sau semnificatie, care ajung pe fundul unei cutii sau chiar aruncate la putin timp dupa eveniment. Mi-am dorit inca de la bun inceput sa daruiesc oamenilor dragi un lucru util, pe care sa-l pastreze cu placere. Ideea unei marturii gustoase (prajiturele sau un borcanel cu gem sau dulceata de casa) era draguta, insa nu putea ramane ca amintire mult timp, un breloc este util, insa nu toti folosesc, iar magnetii de frigider nu sunt agreeati de toata lumea.
Am decis sa mergem pe varianta unor suporti de fotografii, inspirati fiind de minunatiile facute de talentata Nico, printre care vazusem ceva similar. Oricine are o fotografie care ii este draga sau poate vrea sa isi tina o lista la indemana. Dar ce anume sa fac si din ce material? Din pacate, a trebuit sa elimin rapid varianta de a crea ceva din Fimo, materialul folosit de Nico, din cauza lipsei de timp, iar sarma era si ea migaloasa. Tot invartind idei, am gasit inspiratie la alta persoana draga si extrem de talentata, Andreea, care, printre altele, a pictat forme decupate din MDF folosind tehnologia laser. A fost foarte draguta si mi-a recomandat un atelier de taiere, iar Marius, sotul ei, m-a ajutat cu sfaturi pentru a realiza modelele pentru taiat, dupa ce mi-am prins putin urechile in diverse programe vectoriale. Astfel ca, dupa ce am taiat o varianta din balsa(pe care o aveam la indemana) pentru a ma asigura ca modelul gandit de mine este realizabil, am trimis la taiat, iar in 2-3 zile ma jucam ca un copil cu gramada de bicicletute.
Dupa ce am slefuit toate modelele cu un smirghel auto de 400mg (nu trebuia sa fie auto, eu pe asta il foloseam pentru Fimo, asa ca aveam Ia indemana), cand a venit momentul pentru pictat, mi-a sarit in ajutor Sabina. Astfel, intr-o sambata dupa amiaza am intins pe masa toate nuantele de acrilic verde, albastru si galben, precum si alb si negru, pe care le-am gasit, mai multe feluri de pensule, dar si cateva instrumente auxiliare pentru a adauga textura: burete, roller si o periuta de dinti veche. Si am inceput sa nejucam cu diverse idei, in timp ce povesteam vrute si nevrute. Mi-a facut placere sa lucrez la toate Iucrusoarele handmade facute pentru nunta, dar marturiile clar au fost preferatele mele.
Dar cum dupa o etapa placuta trebuie sa vina si ceva mai laborios, a trebuit sa fac suportul propriu zis, sa lacuiesc bicicletutele si sa asamblez totul. Si fiindca unele nu vroiau defel sa stea in pozitie verticala si datorita efectului de domino, reuseau sa darame multe altele, a trebuit sa gasesc o solutie pentru a le sprijini. Tot uitandu-ma prin camera mi-a picat privirea pe nite bucati de polistiren pe care le foloseam pentru a fixa piesele de quilling si tatting. Le-am taiat deci in felii subtiri si Ie-am pus intre randurile de biciclete.
Ultimul pas a fost sa punem un mesaj de multumire in spatiul pentru fotografie. Parintii mei insa au avut ideea sa punem chiar o fotografie de la sedinta foto de logodna si sa scriem mesajul pe spate. Eu am ales fotografiile (mi-a fost greu sa aleg una, asa ca am ales vreo 6 :D ) si am facut compozitia cu mesajul, la dimensiunile necesare, iar tata s-a ocupat de printat si taiat (pozele erau cate 2 intr-un format 10x15 fiindca asa ni s-a parut dimensiunea mai potrivita).
In final, a fost ceva mai multa munca decat ma asteptam, si plictisitoare si placuta, pe alocuri usoara, pe alocuri grea si cu probleme, insa cu siguranta rezultatul final a meritat cu varf si indesat. Spre marea mea incantare, invitatilor le-au placut foarte mult, astfel ca au disparut si cele in plus(pentru invitatii care nu au mai venit). Ba chiar una din fetele dela restaurant, in timp ce strangeau mesele si noi ne pregateam de plecare, a venit si m-a intrebat daca a mai ramas vreuna, ca Ie admirase toata seara. A noastra nu mai stiu unde disparuse, asa ca parintii mei au dat-o pe a Ior (stiam ca mai ramasese una in plus acasa pe care le-o pot da).
No comments:
Post a Comment