Vi-l amintiti pe domnul Goe?

N-am mai scris de mult o poveste lunga si frumoasa, asa ca se cam cerea, nu-i asa? :D Lucrarea pe care vreau sa v-o arat astazi este insasi definitia vorbei romanesti “Ai grija ce-ti doresti, ca ti se poate indeplini”. 

Acum putin timp, revenind la lucrul handmade si, implicit, la CreativeSEA dupa o pauza mult prea mare, am simtit nevoia de o provocare, de o idee noua, intrucat ale mele erau prea multe si prea haotice. Asa ca m-am hotarat sa fac un giveaway, in care tema a fost gasirea unei idei/unei provocari (despre rezultatul lui va povestesc in curand :D ). Ei, cam pe cand incepusera sa vina sugestiile pentru giveaway, am primit un telefon cu o comanda simpla de explicat, dar care pe mine m-a lasat fara cuvinte: “domnul Goe”. Dupa o scurta pauza, mi-am gasit un dram de curaj sa intreb: “Pai, cum, domnul Goe? Cel din povestile lui Caragiale?”. “Da” a venit raspunsul. Mintea mea o luase deja la goana. Nu modelasem niciodata o figurina cat de cat umana, daramite sa fac reprezentatia unui personaj pe care il vazusem doar in imaginatie? Si pentru ca nu era de ajuns, a venit si completarea: “Se poate sa aiba manusi de box si centura de karate?”. Deja creierasul meu cred ca nu mai stia pe unde sa se ascunda si sa-mi spuna ca nu-i o idee buna. Nu mai bine stau eu in banca mea si fac lucruri mai usoare, floricele de exemplu, ca tot imi plac asa de mult?  Sa va mai spun ca asta a venit intr-o perioada cu lipsa crunta de timp si stres maxim? Dar cum era sa refuz asa o provocare? Toate celulele mele luptau cu rationalul si in minte deja mi se invarteau imagini, care coborau usor pe fata, conturandu-se intr-un ranjet cum am eu deobicei cand fac ce iubesc. Nu e nevoie sa va mai spun ca nu am putut spune nu, asa-i? M-am pus, deci, pe cautat: cum modelez o figurina simpluta din Fimo, de unde incep, cum ar trebui imbracat personajul, cum ar trebui sa arate si, mai ales, cum fac eu sa nu fie iesite din peisaj celelalte 2 cereri?

Dupa ce am recitit povestea lui Goe si am cautat poze reprezentand costumase de marinar pentru baieti din acea epoca, am facut o schita rapida, pe care am trimis-o clientei. A urmat o discutie de mai bine de 2-3 ore in care am pus la punct detalii, am decis costumasul si pozitia corpului si, dupa ce am refacut schita de mai multe ori, am ajuns la un model final.

De aici a inceput munca propriu zisa - facut si refacut capsorul de cateva ori (apropos - am aflat ca e idee foarte proasta sa lucrezi obosit pe la 12-1 noaptea :P ), facut armatura corpului, integrat capsorul si adaugat “muschi” si hainute. Dupa ce am bibilit vre-o 3 seri, cateva ore bune la forma si detaliile fetei, am crezut (sau, mai bine zis, sperat) ca la corp va si totul mai usor. De unde atat? Pozitia bratelor, detaliile mainilor cu manusi MMA, corelate cu mania mea pentru falduri, au mai adaugat cateva ore bune de lucru, refacut pe alocuri si stres cand ceasul arata 1-2 noaptea si stiam ca a doua zi ma trezesc la 7.

Intr-un final eram multumita, clienta era incantata, asa ca venise timpul ca Goe sa prinda putina culoare. Am adunat asadar cele mai subtiri pensule pe care le aveam (dar si cateva medii, pentru amestecat si zonele mari) si culorile acrilice si am inceput sa ma jos amestecand culori. Ce nuanta de bleu-marin sa fie costumasul? Dar pielea, cum fac sa nu-mi iasa nici roz, dar nici prea galbena? Cel mai important aspect era, insa, sa nu las urme de pensula. Asa ca am facut mai multe straturi (adica minim 5-6 pe fiecare zona) de acrilic diluat, pentru a obtine totusi culoarea intensa.

Cam asta ar fi, pe scurt (da, pe scurt :P ) povestea lui Goe al meu. Prima mea figurina modelata din Fimo si a doua figurina pictata cu acrilice. E perfect? Nu, bineinteles. Dar as minti sa spun ca nu sunt mandra de el. Sunt chiar foarte mandra si parca de abia astept sa incerc din nou, sa vad daca imi va iesi mai bine.

Despre vise si cateva seturi de bijuterii

Vreau sa ma plimb, prin campii si peste dealuri, sa alerg la munte si sa fac poze, vreau sa pedalez printre lanuri de grau si prin paduri cu flori, vreau sa ma joc cu firele mele, cu margele si sarma si sa creez povesti din pasta de modelat, vreau sa ma pierd in filele cartilor si sa ma trezeasca la realitate o adiere de vant cu miros de flori de cais, vreau sa ma refugiez in bucatarie printre linguri si mirodenii sau sa uit de mine in gradina cu flori, cu mainile in pamant. Da, vreau multe si tin de visele mele micute sau mari cu toata puterea mea, s-au lipit de mine si nu vreau sa renunt la nici una. Dar ce sa faci cand lucrul care iti permite sa te cufunzi in vise este cel care iti ia timpul de a visa? Ei, dar eu nu ma las, ma incapatanez sa gasesc timpul unde s-a ascuns, prin salile din facultate, pe holurile liceului, in podul casei bunicii sau printre crengile pomilor in care ma cataram si sa-l culeg cu rabdare, sa-mi ajunga cate putin pentru fiecare vis.

Cand timpul nu mai e dusman

"Mai e mult pana departe?" 

"Ca de ici pana colea"

Stiti vorba asta? Ciudat e cand se lungeste drumul si toata fiinta iti spune ca nu e bine, ca sunt alte drumuri de batut, dar cel pe care mergi e asa frumos, ca nici nu mai conteaza. Si-ti vine sa opresti timpul din goana lui nebuna, sa-l indemni sa priveasca in jur, dar cum el nu se opreste, ramai tu, sa admiri natura in verde visator cu flori cu parfum de speranta. Si stii ca te va trezi ceva sau cineva, poate mult prea brusc si prea dur, dar pana atunci clipa e a ta.

In ultima vreme am facut floricele, multe si variate. Si de fiecare data vad cum timpul zboara si-l las sa zboare, pentru ca momentul e al meu si fiecare petala pe care o pun imi aduce o clipa numai a mea, iar cand toate ajung sa formeze un intreg, bucuria aceea e tot a mea, dar de data asta nu numai a mea - pentru ca e si a lor, a celor care vor purta lucrusoarele inflorate si fericirea lor e si mai frumoasa. Iar eu le multumesc din suflet tuturor celor care o impart cu mine.

Spirale din franturi de timp

Uneori ma simt ca si cum m-as fi trezit deodata afara dintr-un vortex, sau, de fapt, ma simt de parca am reusit sa ma indepartez pe moment de el, insa ameninta din nou sa ma cuprinda. Nu e neaparat ca vortexul sa fie ceva rau - el e insasi viata, cu bune si cu rele, care ma tine departe uneori de una dintre lumile care au ajuns sa-mi fie dragi.

Asa patesc uneori cu lucruri mari de care uit, sau, mai bine zis, uit cat sunt de importante si alteori cu lucruri mici. De exemplu o tehnica de handmade pe care am vrut s-o incerc demult sau am incercat-o odata si imi doresc sa revin la ea, dar imi gasesc timpul ocupat cu altceva. Si apoi, cand reusesc sa ma “rup” de vortexul ala temporal si reusesc sa fac acel ceva, parca simt ca mi-am recapatat o libertate pe care nu stiam ca o pierdusem.

O astfel de tehnica este cea de spiralare in Fimo, o tehnica pe care am incercat-o acum cativa ani, nu mi-a reusit si apoi am lasat-o deoparte. Cand am inceract din nou, avand in vedere unele sfaturi pe care le citisem, mi-a reusit si am reusit sa ma indragostesc iarasi de acest efect, atat de versatil: piesele rezultate mie una mi se pare ca pot fi jucause, dar si elegante:

Puf vechi si nou

Dragilor, imi cer iertare ca iar nu v-am mai scris. Nu v-am uitat, nici nu am incetat sa lucrez, dar nu am mai avut timp de fotografiat si de scris. Incet-incet revin la zi, dar pana atunci am programat un concediu in urmatoarea saptamana si jumatate, despre care va voi povesti cand ma intorc. Ma vor astepta fotografiile catorva zeci de produse pe care vi le voi prezenta pe rand.

Pana atunci, as vrea sa va prezint o comanda foarte draga mie, niste floricele pe care iubitoarea de munte din mine le adora si le tine aproape de sufletel dar pe care, desi am avut intentia adeseori, nu reusisem sa le intruchipez in nici un fel. Dar, cum s-a mai intamplat si alta data, nu am fost singura care ar fi vrut sa poarte niste pufuleti albi la urechi, asa ca a aparut provocarea. A trebuit sa le fac si vroiam sa le fac cat mai frumoase cu putinta si cat mai realiste. De unde real folos mi-a fost un tutorial foarte detaliat, scris de o artista handmade romanca pe care o respect enorm: Gem's Gems. Nu mi-au iesit atat de perfecte, dar m-am indragostit de efect si n-am fost singura. Cercelusii au ajuns la noua stapana care a fost mai mult decat incantata. Ce sa-mi doresc mai mult?

Cer albastru

     Daca acum cateva zile ne bucuram de caldura soarelui de primavara si de un cer albastru cu nori pufosi si albi, astazi pe fereastra vedeam un cer intunecat si trist. In astfel de zile parca nu ne dorim altceva decat sa stam in casa, cu o cana de ceai, ciocolata calda sau cafea (dupa preferinte) si o carte sau un film bun. Mie imi mai place sa las totul deoparte si sa ma joc. Nu, nu jocuri pe calculator (sau poate si asta ;) ), ci sa experimentez, sa incerc tehnici si idei noi. Lucrand cu Fimo, am descoperit cate posibilitati deschid texturile si nu mi-a trebuit mult sa ma intreb daca imi pot face singura texturi, personalizand astfel si mai mult piesele rezultate. De aici a inceput o serie lunga de seri cautand informatii si de experimente mai mult sau mai putin reusite:

     Primele incercari au fost cu texturi facute chiar din Fimo - una folosind un element metalic, alta doar din Fimo, precum si folosind vopsea 3D . Mi-a placut claritatea celor de Fimo, dar vopseaua 3D imi da mai multe posibilitati. Ramane sa ma obisnuiesc sa controlez tubul mai bine.





     Mai tarziu am descoperit ideea de a "sapa" intr-un material. Am incercat spuma din care sunt facute cutiile de mancare, o spuma pentru hobby care se gaseste la magazinele specializate, precum si o foaie de Fimo coapta foarte putin. Mi-a fost greu sa sculptez in Fimo si am reusit sa-mi stric un creion mecanic pe care l-am folosit, insa mi-a placut claritatea liniilor rezultate. Spuma cutiilor de mancare tinde sa se rupa, iar cealalta este prea moale si nu lasa santuri destul de adanci.


  
     Dintr-o intamplare am ajuns sa folosesc o bucata de tavan fals. Tot un fel de spuma, dar mult mai dura si capabila de a-si pastra forma.

     Si pentru ca nu vreau sa va plictisesc degeaba cu experimentele mele, va arat si un colier realizat cu una dintre aceste texturi:

A venit primavara

A trecut ceva timp de cand nu v-am mai scris ultima oara. De ce? In mare parte din lipsa de timp. De timp pentru online, de timp pentru scris. De lucrat am lucrat si o sa va arat si ce in zilele urmatoare.
Ultima data cand v-am scris eram inca in plina iarna, era frig si ne cautam cu totii un locsor cald, o canuta de ciocolata calda, ceai, vin sau poate tuica fiarta sa ne fie mai bine. Acum ma uit pe fereastra si vad soarele primaverii, pe care l-am asteptat atat. A venit la timp, odata cu primele zile ale lunii martie, parca sa ne mangaie fata si sa ne arate ca nu ne-a uitat. Au aparut si florile, flori pe care in aceste zile fiecare femeie le primeste de la prieteni, sori, tati, colegi. Pe mine ma bucura doar sa merg pe strada si sa admir culorile, ador sa intru in balcon si sa vad florile razand la soare, eventual o pisica rasfatata tolanita, absorbind parca fiecare raza.

Dar zilele acestea nu primim numai flori, ci si cadouri, sub forma acelor mici simboluri ale primaverii, martisoarele. Este un prilej pentru toti artizanii sa arate ca lucrurile cu adevarat muncite, chiar daca nu perfecte, sunt mai pretioase decat kitch-urile de pe tarabele de langa metrou. Eu recunosc ca am decis sa ma tin departe de tot acest cerc vicios. Recunosc ca imi este teama. Nu vreau sa ma iau la intrecere cu nimeni. Mai ales cand oamenii sunt atat de greu de educat. Cel putin in ceea ce priveste handmade-ul.

Am decis deci sa fac martisoare pentru familie si prieteni. Sau asa planuisem. Planul meu s-a schimbat cand mi s-a propus sa fac niste martisoare speciale. Nu am putut rezista. V-am spus ca ador comenzile personalizate si mai ales ador provocarile. In cazul de fata provocarea consta in ghete de Kangoo Jump in miniatura. Si nu una sau doua, ci 15. Nu stiam exact cum arata, asa ca m-am apucat sa caut, am gasit mai multe variante, mai multe modele, mai multe culori. Culoarea o stiam, dar de model nu eram sigura. Perfectionista din mine vroia cat mai multe detalii, cat mai mult realism. M-a oprit realitatea. Realitatea unei zile pline, cu o plimbare cu bicicleta in afara Bucurestiului, terminata pe la 6 seara, realitatea zilei de Duminica, urmata de o zi de lucru, realitatea unui numar de 15 ghetute si inca 5 martisoare sub forma de mar. Si totul s-a prelungit pana la 3:30, urmata de cateva ore dimineata. Ca de fapt termenul limita era marti cu posibilitate de prelungire, nu va mai spun. Veti afla cat de aeriana pot fi uneori :P . Mai bine va arat rezultatul acelei nopti de Duminica, jucarelele ce vor ajunge la niste fete care oparticipa la un curs de Kangoo Jumps si unul de Fitness:

Din nou despre modelaj

      Acum cativa ani nu as fi crezut niciodata sa fiu in stare sa modelez. Poate tot la fel cum nu credeam ca sunt in stare sa desenez cu ceva mai multi ani in urma. Asa cum acum nu cred ca as putea face multe alte lucruri. Inca sustin ca nu am talent, dar cu multa munca, pot spune ca uneori ajung sa fiu multumita de ce fac. Relativ. Multumita total nu voi fi niciodata. Cineva imi spunea ca sunt cel mai dur critic la adresa propriei mele munci. Da, sunt. Si nu mi se pare un lucru rau. Poate doar uneori. 

     Revenind insa la ce spuneam, nu credeam ca voi fi in stare sa modelez. Am inceput, ca multe altele, prin modele simple si tutoriale. O caracatita, o picatura, un cap de pisicuta, mai tarziu un trandafir. Apoi mai multi trandafiri. Ii adoram, reusind sa complementeze atat de bine elemente de metal. 

     Nu stiu cum am hotarat deodata sa incerc si un personaj. Vazusem prea multe pe DeviantART cred. Am ales o reprezentare simpla - un chibi (caricatura din lumea anime), dar am ales personajul care mi-a marcat copilaria: Sailor Moon. Pentru ca, dupa cum am mai zis, de cele mai multe ori reusesc sa ma complic. Am folosit Fimo ramas de la alte modele, amestecat. Nu stiu cat a durat, dar stiu sigur ca l-am carat dupa mine mult timp, a calatorit chiar si la tara cred.

     Apoi a venit Nijikonul. V-am mai povestit de el in celalalt articol (este o conventie pentru fanii anime). Si m-am trezit la o luna distanta, nestiind exact ce vreau sa fac. Am inceput sa rascolesc internetul dupa personaje din anime-uri, micute si dragute, pe care sa le pot modela. L-am ales pe Pikachu, Totoro, Mokona, pokemon-ul Eevee si Kirara din Inuyasha. Si am mai vrut sa fac si un ursulet panda, un catel, o pisicuta si cativa ursuleti “de plus”. Fiecare a fost o mica sau mare provocare, fiecare mi-a mancat mai multe sau mai putine ore si pe fiecare le-am urat si le-am iubit in acelasi timp. Si cand si-au gasit stapani iubitori, eram gata sa o iau de la capat. 

     Nu pot sa va spun de ce m-am oprit. Facultate, viata, lene, alte hobby-uri. Cate putin din toate. Pasta de modelat a ramas uitata intr-o cutie, alaturi de restul materialelor. Dar n-am uitat de ea. Am vrut de multe ori sa ma intorc, dar alte tehnici m-au acaparat. Asta pana cand cineva a observat modelajul printre multitudinea de tehnici care m-au fascinat si m-a intrebat daca pot realiza nazdravanele pisicute atarnate. Restul povestii il stiti dintr-un articol anterior. Ce a urmat, dupa cum spuneam si ieri, m-a luat total prin surprindere. Nu numai ca au fost apreciate si au existat doritori pentru acest model, dar au existat persoane care au avut incredere in mine destul cat ca imi incredinteze ceva total diferit. M-a atras provocarea, am adorat ideea de a face ceva diferit, am studiat poze si m-am apucat de lucru. Am incercat, am desfacut si refacut, am avut un critic langa mine plus unul in propria persoana, m-am culcat bine dupa miezul noptii cu ochii in ceata si spatele in pioneze. In final eu zic ca a meritat. Sper ca cei la care au ajuns animalutele sa primeasca ce si-au dorit, ce au sperat.

     Pentru mine a meritat. Zambesc cu gura pana la urechi numai cand ma gandesc ca mai am ceva de facut, ador sa fac documentarea, sa caut imagini cu modele, sa caut alte modele si idei. Astept deci in continuare ideile voastre, astept noi provocari, cu toate noptile pe jumatate dormite, cu toate orele pierdute si cu toate orele de cautari si planificari. Imi place tot procesul, si ce e bine, si ce e mai greu.

     La final, va las alti doi nazdravani, de data asta din rasa Westie Terrier. Va las pe voi sa hotarati daca mi-au iesit asemanatori cu realitatea:

Modelaj si vise

  A cam venit timpul pentru o noua poveste, nu? Nu stiu daca o pot numi poveste, dat fiindca detaliile acestei tehnici s-au pierdut undeva prin trecut, printre vise si clipe. Sau poate este o alt fel de poveste, nu una din trecut, ci una care inca se intampla si va continua sa existe si in viitor.   
     Si cum nu vorbim de trecut, ar trebui sa incep prin a va spune la ce ma refer - este vorba de pasta polimerica, un lut colorat si extrem de fin si modelabil, ce poate fi copt la temperaturi joase (110 grade Celsius), astfel devenind foarte tare. Prin variatia de stiluri (mai, transparent, cu particule, metalic) si tehnici de pot fi aplicate, este una dintre cele mai versatile tehnici pe care le cunosc.
    La inceput din lipsa de unelte potrivite (masina de paste in special) pentru a realiza asa numitele cane-uri, si apoi deoarece am realizat ca imi doresc altceva, am decis sa explorez partea de modelare. Ador sa fac trandafiri si alte flori pentru bijuterii, dar si sa modelez animalute sau chiar personaje. Mi-a facut mare placere sa modelez personaje din diferite anime-uri (desene animate japoneze) dar, din pacate, nu mai am imagini individuale a modelelor vandute. Mi-a ramas doar aceasta imagine: 

    De curand am redescoperit aceasta tehnica si calmul pe care il resimt cand modelez in maini lutul colorat, dar si dorinta de perfectiune care ma face sa refac si de 2-3 ori un model pana cand iese cum imi doresc. Bineinteles ca povestea nu s-a terminat, ci raman in continuare multe de invatat si experimentat si o voi face prin comenzile voastre, ideile mele, sau pur si simplu stand intr-o seara, stand la birou cu lutul in fata, incercand ceva nou, fara un scop anume.