Din nou despre modelaj

      Acum cativa ani nu as fi crezut niciodata sa fiu in stare sa modelez. Poate tot la fel cum nu credeam ca sunt in stare sa desenez cu ceva mai multi ani in urma. Asa cum acum nu cred ca as putea face multe alte lucruri. Inca sustin ca nu am talent, dar cu multa munca, pot spune ca uneori ajung sa fiu multumita de ce fac. Relativ. Multumita total nu voi fi niciodata. Cineva imi spunea ca sunt cel mai dur critic la adresa propriei mele munci. Da, sunt. Si nu mi se pare un lucru rau. Poate doar uneori. 

     Revenind insa la ce spuneam, nu credeam ca voi fi in stare sa modelez. Am inceput, ca multe altele, prin modele simple si tutoriale. O caracatita, o picatura, un cap de pisicuta, mai tarziu un trandafir. Apoi mai multi trandafiri. Ii adoram, reusind sa complementeze atat de bine elemente de metal. 

     Nu stiu cum am hotarat deodata sa incerc si un personaj. Vazusem prea multe pe DeviantART cred. Am ales o reprezentare simpla - un chibi (caricatura din lumea anime), dar am ales personajul care mi-a marcat copilaria: Sailor Moon. Pentru ca, dupa cum am mai zis, de cele mai multe ori reusesc sa ma complic. Am folosit Fimo ramas de la alte modele, amestecat. Nu stiu cat a durat, dar stiu sigur ca l-am carat dupa mine mult timp, a calatorit chiar si la tara cred.

     Apoi a venit Nijikonul. V-am mai povestit de el in celalalt articol (este o conventie pentru fanii anime). Si m-am trezit la o luna distanta, nestiind exact ce vreau sa fac. Am inceput sa rascolesc internetul dupa personaje din anime-uri, micute si dragute, pe care sa le pot modela. L-am ales pe Pikachu, Totoro, Mokona, pokemon-ul Eevee si Kirara din Inuyasha. Si am mai vrut sa fac si un ursulet panda, un catel, o pisicuta si cativa ursuleti “de plus”. Fiecare a fost o mica sau mare provocare, fiecare mi-a mancat mai multe sau mai putine ore si pe fiecare le-am urat si le-am iubit in acelasi timp. Si cand si-au gasit stapani iubitori, eram gata sa o iau de la capat. 

     Nu pot sa va spun de ce m-am oprit. Facultate, viata, lene, alte hobby-uri. Cate putin din toate. Pasta de modelat a ramas uitata intr-o cutie, alaturi de restul materialelor. Dar n-am uitat de ea. Am vrut de multe ori sa ma intorc, dar alte tehnici m-au acaparat. Asta pana cand cineva a observat modelajul printre multitudinea de tehnici care m-au fascinat si m-a intrebat daca pot realiza nazdravanele pisicute atarnate. Restul povestii il stiti dintr-un articol anterior. Ce a urmat, dupa cum spuneam si ieri, m-a luat total prin surprindere. Nu numai ca au fost apreciate si au existat doritori pentru acest model, dar au existat persoane care au avut incredere in mine destul cat ca imi incredinteze ceva total diferit. M-a atras provocarea, am adorat ideea de a face ceva diferit, am studiat poze si m-am apucat de lucru. Am incercat, am desfacut si refacut, am avut un critic langa mine plus unul in propria persoana, m-am culcat bine dupa miezul noptii cu ochii in ceata si spatele in pioneze. In final eu zic ca a meritat. Sper ca cei la care au ajuns animalutele sa primeasca ce si-au dorit, ce au sperat.

     Pentru mine a meritat. Zambesc cu gura pana la urechi numai cand ma gandesc ca mai am ceva de facut, ador sa fac documentarea, sa caut imagini cu modele, sa caut alte modele si idei. Astept deci in continuare ideile voastre, astept noi provocari, cu toate noptile pe jumatate dormite, cu toate orele pierdute si cu toate orele de cautari si planificari. Imi place tot procesul, si ce e bine, si ce e mai greu.

     La final, va las alti doi nazdravani, de data asta din rasa Westie Terrier. Va las pe voi sa hotarati daca mi-au iesit asemanatori cu realitatea:

Comenzi speciale

     Va povesteam intr-un articol mai de mult ca sunt cel mai incantata de comenzile personalizate, mai ales daca au o poveste in spate. Atunci cand am postat pisicutele atarnatoare, nu mi-am imaginat ca vor avea asa de mult succes. Nu va pot povesti cat m-am bucurat sa vad ca nu mi s-a cerut doar modelul initial (pentru care oricum m-am simtit vinovata, nefiind original) ci si alte idei, unele complet diferite.

     Pentru inceput am avut de facut o pereche similara cu originalul, insa pe culoarea gri, dar si un model inspirat dintr-un personaj din anime-ul Trigun: o pisicuta numita Kuroneko. Desi modelul e similar, a fost totusi o provocare pentru mine sa realizez forma capului, urechile si chiar si ochii, din cauza dimensiunii.

      Comanda care mi-a ramas in suflet, insa, a fost una venita pe ultima suta de metri, dar reprezentand un cadou special pentru o persoana speciala si cu o frumoasa poveste in spate, astfel incat nu m-am putut abtine. Cerinta a fost sa realizez astfel de cercei sub forma a doi catelusi, ce urmau sa ajunga la stapana a doi caini frumosi si cuminti pe care ii iubeste mult. Cum sa pot refuza asa ceva? Am stat pana noaptea tarziu, probabil pe la 2-3, am amestecat pasta de modelat pana m-au durut mainile, pentru a realiza culorile pe care le vroiam si apoi am inceput cu rabdare sa sculptez, avand poze cu modelele in fata. Nu au iesit exact la fel si in nici un caz nu au iesit perfect - mai am mult de invatat si de experimentat, insa pot spune ca in final am fost multumita de rezultat:





     Si modelele:

     


     Intre timp am contactat persoana care a facut modelul care m-a inspirat si am decis sa nu mai fac modelul original, insa ideea de animalut atarnat de ureche o pot mentine, deci astept in continuare daca aveti idei.

Giveaway

     In ultimele zile am simtit cum incet se lasa gerul, cum ne bat la usa primii fulgi de zapada si am vazut cum pe strazi si prin magazine isi fac loc podoabe si lumini colorate. Nu sunt adepta comercialismului, o seara petrecuta cu familia cu povestiri langa soba ar fi Craciunul perfect pentru mine. Nu o sa fiu ipocrita sa spun ca nu-mi place sa primesc cadouri, insa prefer sa ofer cadouri, ador bucuria pe care ele o aduc, fie cumparate, fie facute de mana. O amintire foarte placuta legata de un cadou facut de mana a fost cand i-am oferit mamei un pomisor creat de mine din sarma subtire de cupru si margele, pe care mama (si nu numai) l-a crezut cumparat. Poate va voi spune intr-o zi povestea lui. Deocamdata sunt alte lucrusoare care asteapta sa li se scrie povestea, pentru ca apoi sa v-o poata spune.

     Am considerat intotdeauna ca de Craciun nu cadourile mari sau scumpe sunt importante, ci ceva mic, simbolic, ceva frumos pe care acea persoana nu si l-ar fi cumparat. Cadourile facute de mana mi se par cele mai potrivite, mai departe de produsele facute in masa, fara o idee sau un concept, lucruri ce nu pot vorbi, nu va pot spune o poveste din prima privire pe care le-o aruncati.
Si pentru ca sunt sigura ca si voi cautati cadouri pentru cei dragi (si de ce nu, poate si pentru voi), am hotarat sa fac un giveaway. Si pentru ca nu stiu care din lucrusoarele facute de mine va plac, va las pe voi sa alegeti dintr-un folder de Flickr, pe care vi l-ati dori cadou. Le-am pus pe toate aici.
Tot ce trebuie sa faceti este sa dati Like la pagina CreativeSEA de pe Facebook si sa dati share acestei imagini. Pentru a fi sigura ca nu pierd nici o postare, cel mai sigur ar fi sa si lasati un comentariu pozei, pentru a va identifica mai usor.

Miros de portocala

     Iarna vine cu miros de zapada si parfum de sarbatori. Pentru fiecare parfumul sarbatorilor e altul: poate vinul fiert cu scortisoara, poate aroma de cozonac, poate miros de mere coapte. Pentru mine sunt toate astea, dar, mai mult, mirosul de citrice poaspat curatate - aroma ce ramane pe mana dupa ce ai curatat o portocala.
     Nu as putea spune ca citricele sunt fructele mele preferate, desi imi plac. Imi plac portocalele, mandarinele, clementinele si pomelo, dar si lamaile, in preparate. Nu pot spune insa ca pusa in fata unei alegeri as prefera citricele fata de fructe de padure, piersici, caise sau chiar mere. Fructele acestea aduc cu ele amintiri ale copilariei, momentele in care veneam in casa dupa o bulgareala buna si ma asezam langa soba incinsa. Pe soba existau intotdeauna coji de portocale care dadeau camerei un parfum discret. Dar nu acesta este motivul pentru care ador mirosul de potrocala. Si nici faptul ca atunci cand eram copil erau printre singurele fructe care se gaseau in cadoul adus de Mos Craciun, pe langa dulciuri si jucarii (uneori se mai gasea si cate un kiwi ratacit si nu va pot povesti cat de special a fost momentul cand am primit un ananas). Copilul a crescut, cadourile s-au schimbat, asteptarea Mosului la 6 dimineata s-a transformat in sezatoare in familie in seara de Ajun, insa potrocalele au ramas. Si ramaneau si dupa ziua de Craciun. Ramanand in vacanta (asta pana cand vacantele s-au transformat in 21 de zile de concediu), ajunsesem sa iau lucrurile de la sine, sa nu apreciez ca am langa mine o familie sanatoasa, sa nu pretuiesc momentele petrecute cu bunicii. Astfel, imi petreceam majoritatea timpului fie afara, fie pe la prieteni, fie intr-o alta camera din casa, motivand ca aveam teme sau ca pur si simplu preferam alte emisiuni tv. Nu era insa nici o seara in care bunica sa nu vina la mine, sa-mi aduca o potrocala sau o mandarina, ca o gustare de seara. Nu am apreciat pana tarziu acest gest, nu stiu sa spun daca prea tarziu sau nu. Inclin sa cred ca nu. Sau poate doar sper. Sper ca momentele in care am decis sa merg in camera lor si sa mananc acolo potrocala, sa mai schimbam o vorba de seara, sa apreciez chiar si discutiile legate de stirile de la televizor, au insemnat ceva. Pentru mine au insemnat.

Sper ca nu v-am plictisit cu povestea asta atat de personala si sper sa va placa ce v-am pregatit pentru azi:

Bratara este realizata din fir de bumbac cerat de 1mm si margele de lemn vopsite si lacuite. Tehnica este macrame, insa despre ea va voi povesti alta data, cand va voi mai arata si alte modele.
Pret: 20 RON

Black Friday si universul handmade

     Anul trecut am auzit prima data de acest concept, de la colegii de servici, chiar in ziua cu pricina. Nu m-a impresionat ideea, in special nu in mentalitatea romaneasca de a cumpara orice este "la oferta", indiferent daca ii este necesar sau nu. Atunci doar un numar mic de magazine online romanesti au decis sa intre in hora, majoritatea fiind total nepregatite pentru aluxul de vizitatori. Anul acesta ar fi fost aproape imposibil ca o persoana cu acces la internet sa nu afle despre aceasta zi, mai ales ca reclamele si discutiile au inceput cu mai bine de o luna inainte, multe magazine au prelungit oferta pentru tot weekend-ul, foarte multe magazine si platforme au decis sa puna in practica acest concept. In afara magazinelor de electronice, am fost placut impresionata ca au aparut oferte si in cadrul magazinelor de specialitate: librarii online, magazine de fotografie, etc. In cea de a doua categorie mai sunt include si magazinele cu materiale pentru handmade, precum si platformele online de handmade (Breslo si CDB). Acestea din urma au adunat informatii despre magazinele care doreau sa ofere reduceri pentru Black Friday si au inceput o mediatizare intensa, in special pe platformele de socializare, cam de la inceputul saptamanii. Ce mi-a placut a fost ca nu s-a mediatizat doar evenimentul in sine, ci si artizanii ce au participat la el.

     Conceptul mi se pare interesant si chiar important pentru realizatorii de handmade din mai multe puncte de vedere. In primul rand in ceea ce priveste magazinele ce comercializeaza materiale, intrucat le da posibilitatea de a achizitiona diverse lucruri de care au nevoie, la preturi reduse, mai mult sau mai putin. Pentru cine a investigat macar ce investitii presupune handmade-ul, afirmatia de mai sus este destul de clara. Pentru restul, va invit sa alegeti un domeniu si sa cautati preturile materialelor, nu pentru 2-3 produse, ci pentru cateva zeci, mai ales atunci cand sunt incorporate diferite tehnici. In al doilea rand Black Friday ofera avantajul de a putea vinde produse aflate de mult pe stoc. Bineinteles ca oricine poate avea oferte in propriul magazin sau propria afacere in afara acestei zile, insa mediatizarea de care vorbeam mai devreme poate face efortul mult mai vizibil.

     Cat despre CreativeSEA, am decis sa intru si eu in hora, o hora putin extinsa, asa cum au facut si alte magazine online (si straine si romanesti), astfel ca pana duminica, 25.11.2012, orice comanda cu produse din stoc are o reducere de 20%, iar pentru cele peste 100 lei, transportul prin Posta Romana esta gratuit (daca este cazul, bineinteles). Produsele aflate in stoc le gasiti in albumul de Flickr.
Va astept deci sa-mi trimiteti un email la seandreea [at] yahoo.com daca va face ceva cu ochiul.

Povestea negricioaselor nazdravane

      Astazi intrerup povestile din trecut sau despre tehnici la modul general, si vreau sa va prezint o comanda terminata de curand si care imi e foarte draga. De ce? Pai in primul rand ca sunt pisicute, iar eu, desi iubesc toate animenele si ador si cainii, am o afectiune speciala pentru codatele torcatoare, cu toate ifosele si nazdravaniile lor. In al doilea rand pentru ca mi-a placut mult modelul inca de cand l-am vazut din intamplare pe DeviantART, cu mult inainte de a aparea prin multe alte locuri. Nu stiu daca ma gandisem sa ii fac si eu pentru mine, dar, oricum ar fi, nu am apucat. Asa ca atunci cand mi s-a cerut sa fac ceva similar, nu am putut decat sa ma bucur. Nu in ultimul rand, aceasta comanda imi este draga pentru ca a fost comandat din dragoste si oferit cadou, fiind de fapt a doua oara cand realizez ceva cu acelasi scop. Sunt tare bucuroasa cand vad barbati care decid sa faca un cadou diferit de cele clasice si care apreciaza handmade-ul. 

      Avand si eu doua astfel de specimene acasa, care reusesc sa ma calmeze cand am nevoie, dar si sa ma scoata din sarite uneori, modelul mi se pare definitoriu pentru specia pisiceasca. Nu stiu cum fac, dar nazdravanele mele reusesc cum necum sa alunece de pe ceva si sa ramana atarnate exact asa.

     Revenind la comanda in sine, am lucrat-o cu mult drag, dupa cum spuneam, dar asta nu inseamna ca nu am avut probleme. Cercelusii sunt modelati din lut polimeric Fimo, despre care am scris un pic si intr-un articol trecut. Capetele pisicutelor le-am refacut de 2-3 ori, pana cand mi-a placut ce a iesit, corpul l-am refacut si pe el la mai multe dimensiuni, pana mi s-a parut ca arata bine. In final, detaliile fetei am vrut sa fie un pic mai finute decat in varianta originala si chiar daca au iesit mai micute, in final efectul a fost placut si de cel care a comandat. Dupa ce s-a finalizat modelarea, am adaugat elementele metalice, capul fiind fixat pe suportul de cercei cu surub, iar corpul si codita necesitand cate un ac cu bucla. Dupa coacere am atasat elementul corpul elementului mobil de la cercelusi si, dupa ce am curatat eventualele scame si urme, am lacuit elementele. La final le-am imbinat in ce vedeti mai jos.

     Dupa cate am inteles, noii proprietare i-au placut si i-au fost admirati, deci sper sa va placa si voua. La cerere ii pot reface (usor diferiti) si in alte culori sau folosind alte animalute ca baza. Conteaza doar imaginatia voastra :) .
 
Pret: 30 RON

Despre mine

     Am zis ca nu scriu despre mine. Stiu. Mi-as fi dorit sa ma puteti citi prin creatiile mele. Dar nu mi se pare corect. Daca de fapt voua va e mai usor sa-mi intelegeti creatiile prin mine? Sau si una si alta? Si uite asa s-au nascut randurile de mai jos. Nu va asteptati sa gasiti o definitie, un istoric, pentru ca asta nu va pot da. Va pot da cateva franturi de ganduri aruncate si amestecate, dar care sper sa dea un sens cuvintelor scrise pana acum sau celor ce le voi mai scrie, sa dea un sens creatiilor mele, sau, dimpotriva, sa capete un sens odata cu ele.

      Si totusi nu stiu ce sa scriu. Nu stiu de unde sa incep si unde sa termin. Nu mi-a placut niciodata sa ma descriu, poate si fiindca nu am reusit niciodata sa ma definesc in cateva cuvinte. Primind o cerinta sa spun ceva despre mine, sa ma definesc in 2,3 sau 4 cuvinte, sa spun unde ma vad peste 5 sau 10 ani, m-au lasat intotdeauna fara cuvinte. In schimb, o conversatie naturala mi se pare un mod mult mai facil, mai placut, de a spune cate ceva despre mine. Dupa parerea mea, orice om este o fiinta complexa, oricat de unilateral ar parea, nu este niciodata alb sau negru. Daca la personalitate mai adaugi si trecutul, prietenii, influientele, deja se ajunge intr-o increngatura mult prea mare si complexa sa poata fi cuprinsa intr-o viata de om, daramite in cateva minute, in cateva cuvinte.

      Nu m-am considerat niciodata artist si nu cred ca ma voi considera vreodata. Nu in adearatul sens al cuvantului. Ador sa creez, imi place sa admir, imi place sa incerc, sa vad, sa experimentez, insa am o fire prea analitica si prea logica pentru a ma considera o fire artistica in toata puterea cuvantului. I place sa planific, sa am lucrurile sub control. Dar, uneori, imi place sa visez, sa inchid ochii si sa-mi creez o lume a mea, uneori imi doresc spontaneitate, sa uit de liste, de planificari si analize. Cum se impaca aceste doua laturi? Se impaca in mine. Asta sunt eu.

      Eu nu pot spune, precum multi alti creatori de handmade, ca am fost intr-un mediu artistic de mic copil, ca am avut spirit creator dintotdeauna. Sau poate am avut, dar a stat ascuns bine.
Este drept ca, inainte de a merge la scoala sau chiar si in clasele primare adoram sa desenez si mai ales adoram sa fac design-uri de haine. Cand mergeam in vacante la tara, imi placea sa cos haine pentru papusi, cu bucatele de materiale primite de la o croitoreasa din sat. Acasa, ma intalneam deseori cu o fetita din bloc, cu 3 ani mai mica decat mine si toata ziua inventam haine. Nu mai stiu exact cand am incetat. Poate cand s-a mutat ea. Poate cand am intrat in clasa a 5-a si am schimbat scoala. Cert este ca am decis ca nu am talent, nu pot desena. Nu persoane, cel putin. Am avut insa parte de o noua perspectiva cand am incercat pentru prima data desenul de natura moarta. E drept ca era vorba de borcane si elemente in majoritatea loc cu linii drepte. Dar imi placea ce iesea. Si reuseam sa le si hasurez. Pentru prima data dupa mult timp, eram mandra de ce realizam. Dar s-a terminat scoala generala. A venit liceul, fara ore de desen, a aparut internetul, iesiri cu prietenii si posibil alte interese si am uitat de desen. Oarecum nu uitasem de design - pe vremea aceea era foarte popular jocul Sims 2, iar partea mea preferata a jocului era crearea caselor. De la arhitectura la mobilarea lor. Am si acum caiete cu planuri pentru noi case. Acest lucru m-a determinat in clasa a 11-a, sa incerc arhitectura, prin niste meditatii, desi eram determinata sa urmez facultatea de Automatica si Calculatoarea din cadrul Politehnicii. N-a mai fost nevoie, intrucat un an de meditatii m-au facut sa realizez ca desenul era pentru mine totusi o pasiune, nu ceva pe care sa-l pot face la comanda, pentru ca mi se spune. Am revenit deci la planul initial si am urmat un profil tehnic, pe care in continuare mi-l consider potrivit, insa nu am uitat desenul. La sfarsitul clasei a 12-a am redescoperit desenele japoneze ale copilariei si dintr-o intamplare, am realizat ca de fapt pot desena. In mod clar mi-ar fi rusine sa va arat ce faceam atunci, insa incet, incet, cautand informatii, tutoriale, idei, inspiratii, am evoluat. Am descoperit platforma de arte DeviantART si fara sa vreau am inceput sa explorez si alte sectiuni. Asa am ajuns sa descopar, asa cum va povesteam intr-un articol trecut, lucrul cu margele de nisip. Restul au venit de la sine: lucrul cu sarma, pasta de modelat Fimo, origami, quilling, macrame, tatting/frivolite .Unele nici nu mai stiu cum le-am descoperit, cum m-au acaparat, dar toate, pe rand, mi-au mancat ore, nopti poate, momente cand ar fi trebuit sa invat sau sa fac altceva, mai multe sau mai putine, pana am capatat curaj sa pun mana si sa realizez ceva. Fiecare, pe rand, au capatat o prioriatte mai mica si au ajuns intr-o cutie. Dar nu le-am uitat si de fiecare data am revenit la ele. Acum consider ca a venit timpul sa gasesc un punct comun al acestor tehnici, sau, mai bine zis, sa invat sa le combin, intr-un stil al meu.

     Am lasat la sfarsit un hobby care a fost prezent pe tot acest parcurs si pe care nu il pot abandona niciodata: ador fotografia si un timp am crezut ca e singurul tip de arta pe care il pot realiza, si asta pentru ca are o latura tehnica. Candva in liceu am descoperit fotografia. Avusesem langa mine un pasionat de fotografie toata viata,  in persoana tatalui meu, invatasem sa utilizez aparatul SLR Zenit E, pe care il folosea, insa eram prea tematoare sa nu stric fotografia. Lucrurile s-au schimbat cand parintii au cumparat prima camera digitala - atunci am putut sa experimentez, sa ma joc, sa fac 100 de poze pe care apoi sa le pot sterge. Mai tarziu, am primit de ziua mea un aparat propriu, pe care l-am inlocuit insa rapid cu un DSLR cumparat odata cu primul meu loc de munca.

     Ce a mai ramas de spus? Pai, destul de multe. V-am spus ca nu ma pot defini in cateva cuvinte. Promit insa sa gasesc momentul propice sa va povestesc mai multe, fara a va plictisi (sper). Daca v-am facut vre-un pic curiosi referitor la tendintele mele creative, puteti gasi cateva incercari pe contul meu de DeviantART: seandreea.deviantart.com .

Modelaj si vise

  A cam venit timpul pentru o noua poveste, nu? Nu stiu daca o pot numi poveste, dat fiindca detaliile acestei tehnici s-au pierdut undeva prin trecut, printre vise si clipe. Sau poate este o alt fel de poveste, nu una din trecut, ci una care inca se intampla si va continua sa existe si in viitor.   
     Si cum nu vorbim de trecut, ar trebui sa incep prin a va spune la ce ma refer - este vorba de pasta polimerica, un lut colorat si extrem de fin si modelabil, ce poate fi copt la temperaturi joase (110 grade Celsius), astfel devenind foarte tare. Prin variatia de stiluri (mai, transparent, cu particule, metalic) si tehnici de pot fi aplicate, este una dintre cele mai versatile tehnici pe care le cunosc.
    La inceput din lipsa de unelte potrivite (masina de paste in special) pentru a realiza asa numitele cane-uri, si apoi deoarece am realizat ca imi doresc altceva, am decis sa explorez partea de modelare. Ador sa fac trandafiri si alte flori pentru bijuterii, dar si sa modelez animalute sau chiar personaje. Mi-a facut mare placere sa modelez personaje din diferite anime-uri (desene animate japoneze) dar, din pacate, nu mai am imagini individuale a modelelor vandute. Mi-a ramas doar aceasta imagine: 

    De curand am redescoperit aceasta tehnica si calmul pe care il resimt cand modelez in maini lutul colorat, dar si dorinta de perfectiune care ma face sa refac si de 2-3 ori un model pana cand iese cum imi doresc. Bineinteles ca povestea nu s-a terminat, ci raman in continuare multe de invatat si experimentat si o voi face prin comenzile voastre, ideile mele, sau pur si simplu stand intr-o seara, stand la birou cu lutul in fata, incercand ceva nou, fara un scop anume.

Jocul cu margele

     Astazi o sa va spun tot o poveste, chiar mai veche decat prima. De fapt aceasta poveste este despre primul meu contact cu handmade-ul, prin intermediul margelutelor de nisip. Pana in acea perioada, nu purtam bijuterii facute din alt material decat argint sau rar aur. Poate ca alt fel de metale as mai fi purtat, insa margelele nu-mi placeau de fel, si asta pentru ca eu vedeam in margele, tipul vechi de coliere si cercei cu margele mari si butucanoase, unite pe o ata si mi se pareau foarte demodate, sau oricum nepotrivite varstei mele.
    In clasa a 12-a, dupa mai bine de 4 ani de cand ma hotarasem ca nu am simt artistic, si dupa un an de pregatire pentru arhitectura, fiind, alaturi de fotografie, singurul tip de arta care consideram ca mi se potriveste (fiind mai tehnic), am redescoperit desenul. Am inceput cu stilul anime, apoi evoluand mai degraba spre ilustratie, dezvoltand usor-usor un stil propriu (povestea asta poate o sa v-o spun in alta zi). Cert este ca descoperisem platforma de arta DeviantART, unde imi expuneam lucrarile si primeam pareri, in acelasi timp descoperind alti artisti, dar si alte tipuri de arta. Asta am dat intr-o zi peste lucrarile artistei Ellygator si am ramas fascinata de ce se poate realiza din cateva margelute. De aici si pana la a cauta toate informatiile posibile despre micile minuni, de a descoperit cat de versatile pot fi, cate lucruri se pot realiza, a fost doar un pas.
    Nu stiu cat timp am pierdut cautand informatii, nu stiu cat timp mi-a luat sa reusesc sa gasesc in Romania furnizori de margelute, si mai ales nu stiu cat timp mi-a luat pana m-am hotarat sa pun mana si sa incerc un model. In acea perioada nu aveam nici venit propriu, nici o modalitate de a cumpara online, asa ca primele mele margelute au fost cumparate dintr-o mercerie. Si cum ma indragostisem de bratarile late si oricum nu-mi sta in fire sa aleg ceva usor, prima mea bratara arata asa:

     Inchizatorile reprezentau margelute facute tot din margele, dupa un model care mi-a dat mari dureri de cap.
     Au urmat si alte modele, precum:

(nu stiu a cata bratara a fost, insa lipsa de experienta si-a spus cuvantul, astfel ca unul dintre noduri s-a desfacut destul de repede, asa ca a ramas aruncata intr-o cutiuta, nepurtata, pana saptamana trecuta cand m-am hotarat s-o repar).

(cea din imagine este ultima realizata, insa am facut mai multe din acest model, bratari ce au ajuns cadou catre mama, bunica si niste prietene)
    Ulterior am descoperit cat de vast este handmade-ul si am experimentat atat de multe tehnici, incat micile margele au ramas pe un plan indepartat (desi nu uitate). Odata cu targul I Love Handmade am decis sa redescopar placerea de a realiza un lucru mare din elemente micute si sa incerc atatea modele pe care le salvasem in calculator si visam sa le realizez. Intre timp au aparut si mult mai multi distribuitori de materiale, inclusiv de margelute de nisip, au aparut frumoasele margelute Toho si superbele margele uniforme Delica (la care eu inca visez).
     Realizarea bijuteriilor din margelute de 2mm este foarte migalos, dar in acelasi timp relaxant pentru mine, fiind ceva de care nu ma pot desparti, si odata inceput ceva, parca dispare tot, nu mai exista timp, uit de probleme si de stres. Intr-un final, nu am reusit sa realizez nici o bratara in stilul celor care m-au inspirat sa incerc aceasta tehnica, insa indraznesc sa spun ca timpul nu este inca pierdut. Am realizat insa bratari, cercei si pandantive prin alte tehnici:

In loc de bine v-am gasit

     Poate ca ar fi trebuit sa incep printr-o postare de introducere, in care sa va spun cate ceva despre mine. Dar nu stiu cum se poate defini o persoana in cateva randuri, asa ca va spun ca ma numesc Andreea si desi activez in domeniul IT si ador ce fac (programare PHP pe moment), sunt atrasa de domeniul artei (incepand de la desen si pictura si pana la handmade) si ador sa fac lucrusoare prin diferite tehnici si sa incerc continuu lucruri noi. Mai multe despre mine veti afla prin lucrusoarele pe care le creez, prin postari si prin discutii. Pentru inceput m-am hotarat sa va spun povestea cerceilor peruvieni. Nu povestea traditiei lor, ci cum am ajuns sa ma indragostesc eu de aceasta tehnica. 


     Povestea lor incepe acum cativa ani, in Franta, pe stradutele stramte si rustice ale oraselului Nice. Intr-o plimbare fara tel exact prin centrul vechi al orasului, am descoperit un panou in fata unui magazin, cu tot felul de cercei. Nu imi mai amintesc ce mai era in magazin, cert este insa ca tare greu mi-a fost sa ma decid la 2 perechi de cercei, dupa ce m-am uitat fascinata la panou minute in sir.

Spre rusinea mea, nu mai stiu daca in respectiva plimbare eram singura sau ma insotea Alexandra Ivan si/sau Sabina, fiind impreuna cu mine la Nice pentru un concert. Imi amintesc insa cat se poate de clar un moment ulterior intoarcerii in tara cand am aratat noua achizitie unei prietene (sa-mi fie iertat, dar nu mai stiu exact cine), Sabina fiind de fata. Nu mai stiu exact ce conversatie a avut loc, insa replica Sabinei mi-a ramas in minte: “Dar stii ca poti face si tu?”. Pe atunci cred ca ma invarteam prin sfera margelutelor de nisip si a wire-wrapping-ului, asa ca remarca mi s-a parut putin exagerata: nu aveam uneltele necesare, nu aveam idee ce si cum. Si in mintea mea a ramas eticheta de “imposibil”, pentru o perioada. Cum am ajuns sa-mi pun ambitia sa incerc, nu stiu, dar peste catva timp m-am trezit cautand pe internet despre aceasta tehnica. Acum se mai gasesc 1-2 tutoriale, insa atunci am dat din intamplare de unul simplu, dar destul sa ma faca sa incerc.

Primele mele unelte au fost improvizate - o sarma groasa care am indoit-o astfel incat sa am un maner de care sa invart, o sarma mai subtire pentru baza, si una subtirica de cupru (singura pe care o aveam, de la tata probabil) pentru infasurat. Dupa 2-3 incercari nereusite, au iesit cerceii de mai jos:


 Venindu-mi, ca de obicei, in ajutor, tata mi-a creat micuta unealta pentru infasurat sarma - coiling Ghizmo (pe atunci nu se gasea la noi) pentru 2 dimensiuni. Am comandat si mai multe dimensiuni de sarma argintata si m-am pus pe treaba. Credeti ca avand uneltele si materialele potrivite mi-a fost usor? Bineinteles ca nu. Au mai urmat alte incercari, alte greseli, alti cercei aruncati, pana sa gasesc propria metoda de a da forma bazei, de a stabiliza sarma infasurata, de a pune ata, etc. Nu cred ca e perfect inca, mai am de invatat, mai am de experimentat, mai am de cautat sarma potrivita, dar cerceii mei au ajuns sa arate astfel:


Dar povestea cercelusilor nu s-a terminat aici. In afara de a experimenta cu tehnica, as vrea sa incerc alte forme de baza, sa combin culori, sa folosesc alte ate, sa creez alte forme cu altele. Este o tehnica mai flexibila decat pare, chiar si pe acest domeniu micut, al cerceilor.
Daca doriti o pereche, fie de aceasta forma, fie alta, in orice culori (pana la 4 tipuri de ate pot incapea destul de lejer), nu ezitati sa ma contactati si sa-mi spuneti ideile voastre. Pretul variaza intre 15 si 25 lei in functie de forma, numar de culori si tipul de sarma folosit.