Amintiri din copilarie

     Am vrut sa va povestesc altceva astazi, mai ales ca sunt atat de multe de povestit, parca raman din ce in ce mai in urma. Dar un articol pe care l-am citit astazi a dat o noua intorsatura acestui post, pe care nici nu stiu daca l-as fi scris astazi. Asadar, multumesc, Andreea!

     Asadar, despre ce vreau sa va povestesc? De fapt, nu vreau sa va povestesc, ci sa spun, ca oamenii care conteaza cu adevarat se numara pe degetele de la mana si, de multe ori, exact pe ei ajungem sa ii marginalizam, sa ii ignoram. Poate ca ni se pare ca vor fi acolo intotdeauna. Dar nu e asa... Si ne hranim zilnic cu iubirea pe care ne-au dat-o in trecut, fara sa realizam ca iubirea trebuie mentinuta, pastrata acolo, aproape de inima noastra si a lor.

     Asa cum poate stiti, anul asta am avut nunta, eveniment la care am avut surpriza sa am alaturi oameni extraordinari, oameni pe care nu ii mai vazusem de mult timp, oameni care au venit de departe, oameni care, oricat de obositi erau, au petrecut cu noi pana dimineata si s-au bucurat pentru noi. Unul din cei din urma a fost una din bunicile mele, mamaia care m-a crescut si care intotdeauna se gandeste la mine, chiar si cand eu sunt prea ocupata cu alte lucruri, care in acel moment par mai importante. Dar nu sunt...

     Pentru mamaita mea am incercat sa fac anul asta un caodu micut, dar din suflet: am facut un album foto cu fotografii de la nunta cu ea si oamenii dragi familiei noastre, personalizat putin de mine. M-am bucurat ca i-a placut si sper din suflet sa se uite des la el.

    Va las si voua cateva poze facute rapid cu telefonul:

Doua roti si multe spite

     Adica doi oameni si multi prieteni, multe suflete frumoase care ne-au ajutat si ne-au fost alaturi nu numai intr-o zi speciala, ci in multe momente frumoase din anii ce au trecut. E trist ca e nevoie de o anumita ocazie sa ne amintim ce importanti sunt oamenii de langa noi, dar, pana la urma, e bine cand ajungem sa ne amintim. Si este extraordinara bucuria simpla si pura pe care o redobandim, fara a sti macar ca am pierdut-o.

   
     Ultima data v-am spus povestea invitatiilor de la nunta mea si a jumatatii mele. Odata invitatiile gata, ne-am apucat si de restul papetariilor: locuri de masa, meniuri si numar de masa. Si pentru ca tot eu am fost capul rautatilor, tot handmade au fost si cu aceiasi tematica. Si aceleasi culori, bineinteles ;) . Si iar s-au gasit oameni sa ne sara in ajutor.

(Sa va spun un secret: Placecard-urile invitatilor au pastrat tematica de pe invitatii, cu fluturasii veseli, insa noi trebuia sa integram cumva si codatele in tema nuntii, nu? )

Invitatie la un nou inceput

     Eii, dragii mei, ati crezut ca v-am parasit, asa-i? Nicidecum, ba chiar mi-a fost un dor cum nu va pot explica. Insa 2014 a fost pentru mine (cel putin pana acum) un an nebun, un an plin de lucruri frumoase, un an cu oameni dragi si cu amintiri cat pentru o viata.

     Cum poate v-am povestit, anul aceasta cica am devenit doamna seriosa (ei, de unde atata? :P ), adica m-am casatorit :D . De cum am primit propunerea (bine, de fapt de cand m-am trezit din soc :D ), s-au conturat doua idei: tema trebuia sa fie bicicleta si trebuia sa fie o nunta (pe cat posibil) handmade. Cum exact am inceput, nu cred ca mai stiu, dar, usor-usor, mi-a incoltit ideea: invitatiile aveam sa le realizam cu o masina de taiat si embosat, pe care pusesem ochii de mult timp. Jucaria se numeste BigShot si cu ajutorul unor matrite speciale "stie" sa taie sau sa emboseze forme si modele diverse.

     Dupa cumpararea masinariei, matritelor si a catorva jucarele auxiliare (unele venite tocmai din Statele Unite), si dupa alegerea culorilor (bleu si alb-crem) am inceput un munte de munca de documentare, design, idei, cautat materiale, etc. Cred ca in total au fost vre-o 3 seri/nopti numai pentru facut design-ul: schimbat pozitionare, culori si materiale(lasand deoparte orele de cautat hartiile potrivite si prin magazine si online):

     De aici au urmat 3-4 saptamani de taiat dreptunghiuri de diferite dimensiuni, zeci de fluturasi si biciclete, dar si de embosat si lipit, cand singurei (adica eu si domnul meu) cand stand la barfa cu oameni dragi care ne-au sarit in ajutor.

     

     Plicurile trebuiau sa poarte si ele o amprenta handmade, asa ca am facut doua stampilute (una cu numele noastre si una cu o bicicleta) si am cumparat o tusiera bleu, iar pentru culoarea neagra (necesara pentru ca am ales sa folosim si plicuri bleu pe langa cele crem) am improvizat o tusiera dintr-o bucata de pasla si tus negru, pentru scris.

     

     In final, a urmat munca pentru compunerea textului, aranjarea lui in pagina si (mai ales) alegerea fonturilor. Am facut si cate o harta pentru fiecare locatie (biserica si restaurant) si o foaie cu informatiile de contact.

Promit sa revin curand cu restul povestilor nuntii noastre handmade. :)

Colier care vegheaza

     Nu stiu voi cum sunteti (parca era "nu stiu altii cum sunt", nu? :P ), insa eu, prin facultate, pe la cursuri, dar si mai tarziu, in sedintele de la servici, simteam nevoia sa fac ceva. Pur si simplu trebuie sa-mi tin mainile ocupate cumva. Preferabil o activitate care sa nu-mi capteze atentia mai mult decat cursul sau sedinta in cauza. Asa ca, de cele mai multe ori, ajungeam sa desenez cate ceva, cel mai adesea acel ceva fiind un ochi. Cred ca daca ma uit la cursurile din facultate o sa gasesc zeci de ochi desenati prin colturi.

     Nu mai sunt la facultate de ceva timp, dar tendinta de a desena ochi tot a ramas. Asa ca, aflandu-ma cu un pandantiv micut in fata si fara o idee clara pentru a-l picta, raspunsul a venit usor: un ochi!

     Cea mai mare bucurie, insa, cu acest pandantiv, a fost cand si-a gasit casuta imediat ce a pus ochii pe el actuala proprietara, o prietena si clienta care m-a uimit adeseori cu increderea pe care mi-o acorda.

(La cerere se poate reface, insa nu garantez ca va arata la fel :D )

Amintiri vechi si noi

     Amintirile se pastreaza cel mai bine in inima, acolo unde sunt in siguranta si unde le putem retrai oricand ne dorim. Dar cand suntem prinsi in viata de zi cu zi, cu probleme sau momente fericite, cu lucruri ce trebuie facute sau lucruri pe care dorim sa le facem, uneori avem nevoie de un imbold. Sau poate ca dorim sa le oferim o alta viata unor momente traite sau unor persoane sau vietati dragi care nu mai sunt printre noi. Sau poate vrem doar sa le oferim un tribut, sa le multumim pentru momentele cand ne-au fost alaturi.

     Cand o fost colega de liceu, o fata extraordinara, foarte inteligenta dar si foarte blanda si iubitoare cu toti cei din jur m-a intrebat daca pot realiza un inel cu imaginea catelusului ei, n-am stat pe ganduri. Trebuia sa incerc, chiar daca nu mai pictasem niciodata animale si de fapt nu mai pictasem nimic mai complex decat niste floricele micute. Dar stiam ce insemnase catelusul acela pentru ea, stiam cat de mult l-a iubit si faptul ca eu puteam sa o ajut sa onoreze viata lui micuta m-a facut sa incerc. Dimensiunea inelului este de aproximativ 1cm in diametru, deci am ales cele mai subtiri pensule pe care le aveam si am pornit la treaba. Dupa cateva ore de amestecat culori, facut si refacut umbre si detalii, a iesit ce vedeti mai jos:

     Eu n-am fost total multimita de el cand l-am terminat, asa cum niciodata nu sunt. Dar, dat fiind ca a fost primul de acest gen, ca mi-a adus mai multe provocari, ca nu credeam ca sunt in stare sa fac asa ceva si, cel mai important, avand in vedere ca noua posesoare a fost mai mult decat incantata, m-au facut in final sa in pun pe lista celor mai iubite creatii. Nu ma integeti gresit, imi iubesc toate creatiile, dar unele ocupa un locsor mai special in inima mea.

     Asa ca multumesc din nou celor care au incredere sa ma provoace sa incerc ceva ce nu am mai facut. Sper sa reusesc sa ajung la inaltimea asteptarilor voastre si sa va indragostiti si voi de jucarelele rezultate, asa cum ajung si eu sa ma indragostesc intr-un final.

Imitand natura

      Mi-am dat seama zilele astea ca, desi am incercat sa fac un blog pentru lucrusoarele pe care le fac, pentru a da cateva informatii celor care le doresc sau celor care doar le admira, am ajuns sa fac un coltisor personal, cu povesti si vise, nu chiar un jurnal, dar nici potrivit pentru un magazin. Mai degraba este potrivit pentru cei carora le place sa citeasca. O fi bine, o fi rau? Nici nu mai stiu.

Asa ca astazi, desi stau la coada multe lucrusoare frumoase cu povesti care mai de care mai interesante, o sa va spun o poveste mai veche, una aproape de sufletul meu.

     Povestea asta incepe cam pe cand abia descoperisem handmade-ul (de fapt inca nu stiam termenul de handmade si nici toata aceasta lume minunata) si aveam prin casa doar cateva pungi micute cu margelute de nisip si o sarma argintie primita de la cineva (magazinele de crafts erau inca la inceput si se gaseau greu materiale). 

     Nu stiu cum am dat intr-o zi de imagini ale unor copacei facuti din sarma si margele si nu stiu nici cand m-am hotarat sa fac unul pentru mama, de Craciun. Nu stiam cum se realizeaza, nu aveam materialele necesare, dar stiam ca vreau sa il fac. Nu cred ca mai este nevoie sa va spun ca am pierdut ore intregi cautand metode de realizare, analizand imagini cu astfel de copacei si cautand informatii despre materiale. Pe atunci erau foarte putine magazine online si pentru bugetul meu de student taxele de livrare erau prea mult, asa ca, intr-un final, am folosit margelutele de nisip pe care le aveam deja si o sarma de cupru recuparata de tata din bobine vechi.
     
     As vrea sa spun ca asta e sfarsitul povestii, ca totul a mers struna, dar nu a fost de loc asa. Prima sarma incercata era mult prea subtire si sub greutatea margelutelor de nisip ramurelele isi pierdeau forma, lucru pe care l-am realizat dupa ce realizasem deja cateva crengute. Dupa cateva incercari nereusite, crengute rupte sau refacute, am reusit sa gasesc o sarma de dimensiune acceptabila si o tehnica buna de realizare.
    
     Cel mai dificil aspect a fost sa lucrez seara, acasa, in timp ce mama era in camera alaturata. Aveam totul intr-o cutie la indemana si tineam afara numai ce aveam nevoie astfel ca atunci cand se deschidea usa aruncam repede in ea ce lucram. A existat o situatie tragi-comica in momentul in care mama a intrat in camera, eu aruncasem repede crenguta la care lucram in cutie, din care insa atarnau cateva sarmulite. Aici intervine Missy, prima mea pisicuta, pe atunci un zgamboi mic si jucaus care imediat a inceput sa traga de sarmulite :D . Am reusit s-o iau de acolo inainte sa observe mama si sa intrebe ce erau sarmele, asa ca, in final, nu a banuit nimic.

     La final a rezultat ce vedeti in poza de mai sus (singura pe care am facut-o, desi copacelul este inca intreg, la mama acasa). La prima vedere mama nu a parut prea impresionata de cadou, pana cand i-am dat cumva de inteles ca este facut de mine (era convinsa ca este cumparat fiindca uitasem eticheta pe ghiveci). M-am simtit extraordinar stiind ca nu si-a imaginat ca e facut de mine si mai ales cand primit aceleasi opinii si de la alte persoane (a fost asa de mandra ca le arata tuturor ce cadou primise).

     In final, pot spune ca a fost un moment unic in experienta mea cu lumea handmade (si nu numai prin prisma faptului ca nu am mai facut nici un copacel de atunci) si va ramane clar intr-un loc special in inima mea.

O altfel de modelare

    Va povesteam acum cateva zile ca au inceput sa ma intereseze materialele reciclate si am inceput prin a experimenta cu plasticul. Dar ce este plasticul? Prin definitie, plasticul reprezinta o gama larga de materiale sintetice sau semi-sintetice, de natura organica, cu proprietatea de a fi modelabile. In general, materialele plastice sunt polimeri organici si, desi marea majoritatea sunt sintetici, exista materiale partial naturale. Ce au ele in comun este posibilitatea de a fi modelate, la cald sau la rece, cu sau fara presiune. (Wikipedia)

   Exista mai multe tipuri de plastic, dintre care unele pot fi remodelate prin incalzire si altele care odata racite nu mai pot fi modelate.

   Ambalajete obiectelor si alimentelor cumparate au deobicei un numar care permite identificarea tipului de plastic, fiecare avand proprietati diferite. Setul din postul anterior a fost facut folosind un tip de plastic ce poate fi modelat odata ce este incalzit(acesta este #5, numit polipropilena). Mai exista insa un tip de plastic folosind la unele ambalaje alimentare, identificat prin numarul #6: polistiren. Acesta are o proprietate interesanta, astfel ca materialul este comercializat si de sine statator, sub numele de "Plastic nebun" ("Plastic fou" in franceza si "Shrinky Dinks" pentru americani). Acest tip de material plastic, expus la caldura relativ mare (in cuptor la 130-170 grade) isi schimba proportiile astfel incat suprafata i se micsoreaza, dar grosimea devine mai mare, ingloband margeje pe el, daca exista. Astfel, se poate desena pe acesta folosind markere, iar dupa micsorare, semnele raman in matrial, astfel incat nu exista pericolul de a se sterge cand se uda. Mai mult, am observat ca suprafata deobicei lucioasa a plasticului poate fi facuta rugoasa folosind smirghel, astfel incat se pot folosi chiar si creioane colorate.

   Un exemplu de cat de mult se micsoareaza formele decupate din acest material:

     Si cateva perechi de cercelusi facute prin aceasta tehnica. Eu ma declar incantata si, desi as fi tentata sa incerc si varianta comerciala, voi continua sa folosesc casoletele alimentare atat timp cat le am in casa si altfel le-as arunca.